Sighișorenii îl alintau „Wusch” sau „Wicka”. Era trenul care lega orașul de Sibiu. Avea trei locomotive, botezate ironic: Luther, Galilei și Schiller. Nu întâmplător: Luther – „Aici stau, pentru că altfel nu pot”; Galilei – „Și totuși se mișcă”; Schiller – „Târziu veniți, dar veniți”. Toate trei descriau perfect viteza lui de melc.

Întârzierile au născut un obicei nou în birturile din Marktplatz: pariurile. Mușterii sorbeau halbele cu ochii la Turnul cu Ceas, așteptând ca locomotiva să se ivească după colț. Pe mese se învârteau hârtii și monede. „La și douăzeci!”, „Nu, la și douăzeci și trei!”, „Mai devreme de patruzeci n-are cum!” Râsete, clinchet de halbe, voie bună.

Dar hazul n-a ținut mult. Poliția a săltat un mecanic de locomotivă care, împreună cu câțiva pariori, întârzia trenul voit, alegând minutul cu precizie. Câștigătorii erau mereu aceiași. Secretul n-ar fi ieșit la iveală dacă unul dintre veșnicii pierzători, ofticat până în măduvă, nu s-ar fi apucat să investigheze. Era chiar căpitanul de poliție al orașului.