Palilula, un autentic “Macondo” oltenesc, e un loc unde derizoriul coexistă cu lucruri fermecătoare; în spital, bolnavii sunt perfect sănătoşi, iar una dintre distracţiile lor preferate este să asiste la disecţiile de la morgă. Restul populaţiei e imbecilă şi fermecătoare, izolată pentru eternitate în beţie, petreceri şi orgii.

Schimbările de regimuri politice, morţile, incendiile şi inundaţiile, nici una dintre aceste modificari majore, zguduitoare, ale lumii exterioare nu îi perturbă pe locuitorii Palilulei. Alternativ agitaţi şi puturoşi, fericiţi şi melancolici, sunt mereu acolo, împreună, în centrul lumii, pe terasă cu oleandri, la spital şi la hotelul Boema.

Manifestaţiile dedicate "luptei pentru pace", impuse peste tot în România de noul conducător al partidului, au loc la Palilula în acelaşi spirit al delăsării şi beţiei specific oraşului; primează aceeaşi băşcălie pur românească care nu poate fi controlată de nici un sistem politic.

Serafim se adaptează treptat lumii din oraş şi ajunge, într-un final, fără voia sa, să-i aparţină. Spre final, viaţa în Palilula începe să îşi piardă reperele, şi personajele se topesc, dispar, mor, îşi încheie, fiecare în felul său, existenţa stranie, oarecum fantastică.

Realitatea nici nu mai contează câtă vreme e povestită. Mai mult, realitatea nici nu există decât dacă e povestită..