Angela Marinescu: „Am început să mă dezic de orice sau oricine pretinde că aş fi într-un anumit fel. Sunt într-un singur fel, acela prin care mă pot dezice de mine, dacă este cazul. Revolta mea că sunt femeie este atât de mare încât presimt un sfârşit sever al revoltei.”

Şi mai de demult, o întrebare deschisă de Gheorghe Iova: De ce avem nevoie de Angela Marinescu? Simplificat, aş răspunde: Angela mă învaţă cum să „mă dezic de propriul inconştient”. Acest refuz al unei profunzimi-create prin structuri ce impun direcţiile de manifestare a „plăcerii”, direcţii dictate prin anumite reprezentări, la rândul lor impuse, înseamnă în cele din urmă o revoltă (aparent fără revoltă) împotriva unei „istorii” care te-a generat; înseamnă, aşadar, refuzul unui statut, cât şi al posibilităţii de posesie, de a fi în posesia unei reprezentări, care ţi-au fost date numai în schimbul libertăţii plăcerii (de văzut, ca formă a dorinţei fără obiect) şi doar cu condiţia ascunderii/ nemanifestării virilităţii specifice. Fiindcă, în cele din urmă, virilitatea nu este o trăsătură specific masculină, aproprierea ei de către masculin a dus nu numai la o imagine limitată a femininului, cât mai ales la o înţelegere eronată chiar a conceputului de virilitate (şi a reprezentrăilor care au decurs de aici). Împiedicarea repetării acestui proces de control asupra feminităţii şi masculinităţii, deopotrivă, nu se poate împlini decât prin asumarea unei virilităţi refuzate femininului şi negarea existenţei castrării ca gest al devirilizării. Aceasta este funcţia dildoului la Preciado şi „devenirea femeie” ca acţiune de eliberare a reprezentărilor şi a plăcerii (niciun „organ al puterii” nu are dreptul să deţină această funcţie).

Astfel, dacă cele mai multe scriitoare au acceptat jocul şi au preluat imaginea care le-a fost creată de un altul, mulţumindu-se să o folosească şi atât, Angela impune pentru prima dată ieşirea din acest joc printr-o anxietate necesară (nevroza continuă în literatură prin anxietate textuală, alta decât cea a influenţei, aşa cum o descrie Bloom). În jurnal, această anxietate textuală apare pe nepusă masă, când în mijlocul unei confesiuni obişnuite autoarea rupe anumite cuvinte printr-o linie despărţitoare. Citite atent, întreaga semnificaţie se poate schimba. Mai mult, jurnalul sfârşeşte lăsând în loc un nou volum de poeme. Literatura de frontieră şi literatura se întâlnesc într-un gest unic care subliniază coerenţa proiectului Angelei. Atât de apropiat de cel al lui Iova şi de posibilitatea unei literaturi care va să vină. (Iulia Militaru)