Neavând parte de iubirea necesară în copilărie, Luna Silva alege să studieze psihologia pentru a-și înțelege mai bine sentimentele. Deși aceasta este viața pe care o consideră normală, lumea ei va fi dată peste cap în ziua în care bunica se va stinge din viață.

În împrejurări cu totul speciale, va ajunge să se mute din București în satul Biertan din Transilvania, unde va descoperi că femeia care a crescut-o a făcut parte dintr-un clan de vrăjitoare și nu a fost niciodată așa cum a văzut-o ea.

Fapte greu de imaginat vor ieși la iveală în drumul său spre împlinirea ultimei dorințe a bunicii și înfăptuirea Profeției, care, în urmă cu câteva decenii, i-a pus familia pe fugă.

Va pătrunde într-o lume fantastică, din care va afla că face parte ca urmare a moștenirii sângelui magic.

Un jurnal plin de mister, un sat ascuns în inima pădurii, o cameră plină cu obiecte ciudate ce par mai degrabă ustensilele unui savant nebun, oameni lupi și vrăjitoare malefice sunt doar unele dintre descoperirile ce o vor șoca și o vor maturiza în același timp.

Această călătorie va reprezenta pentru Luna un drum al autodescoperirii, al cunoașterii și înțelegerii de sine și, totodată, al explorării noii realități în care se va vedea inclusă, fără voia ei.

Oare va reuși Luna să-și împlinească destinul sau va rămâne tânăra timidă de la început?

'Această carte a reprezentat pentru mine „micul meu secret”. M-am apucat de scris fără a spune nimanui despre asta. Am pornit la drum cu gândul că voi compune o poveste pentru mine și pentru aceia care vor dori să o citească, neavând inițial intenția de a o publica.

Am ajuns în punctul în care mă aflu astăzi datorită suportului oamenilor care s-au aflat în jurul meu și care au avut mai multă încredere în abilitățile mele scriitoricești decât mine însămi.

Iată că mă aflu acum în situația în care le pot mulțumi pentru sprijinul, încurajările și timpul acordat.

Le mulțumesc părinților mei pentru că au crezut întotdeauna în mine și m-au încurajat să fac ceea ce mi-a plăcut. Ei m-au considerat de fiecare dată capabilă de mai multe decât puteam face cu adevărat, iar acest lucru m-a determinat să mă autodepășesc. Suportul pe care mi l-au acordat de-a lungul vieții mi-a dat curajul să încerc lucruri noi, neavând limitele pe care oamenii și le pun, cel mai adesea, de unii singuri. Faptul că nu m-au descurajat niciodată m-a ajutat să cred în visurile mele și să mi le urmez până la capat.

Îi mulțumesc soțului meu care de fiecare dată a fost de partea mea și m-a susținut. Deși a aflat despre pasiunea mea când povestea pe care o scriam era aproape terminată, nu a încetat niciodată să mă încurajeze să îmi urmez calea.

Îi mulțumesc prietenei mele din spatiul virtual Maria-Elena Scrociob pentru faptul că a fost prima mea cititoare și pentru că m-a bătut la cap să public această carte, care sper să încânte și alte persoane așa cum a încântat-o pe ea.

Îi mulțumesc autoarei Raluca Iacob pentru că m-a susținut să-mi urmez pasiunea. M-a învățat că scrisul este o artă și că nu trebuie să mă las influențată de nimic în crearea propriile povești, dând astfel frâu liber imaginației.

Și nu în ultimul rând, îi mulțumesc fiului meu, Luca Daniel, pentru că mă face fericită și mă ajută să fiu o persoană creativă și inspirată. Timpul petrecut alături de el este minunat!'

Fragment:

„Când te gândești la trecutul tău și al familiei tale, îți vin cel mai adesea în minte amintiri plăcute: surâsul cald al mamei, bătăile inimii ei simțite în scobitura dintre umăr și gât atunci când te ține în brațe, un sărut dulce înainte de culcare, poveștile de seară, sărbătorile animate de luminițe, cozonaci, miros de portocale și scorțișoară, căldura cuptorului care se răsfrânge în toată casa cu minunatele arome ale mâncărurilor ce se coc încet, imaginea tatălui care te poartă pe umeri și țopăie cu tine în spate…

Luna Silva nu trăise însă astfel de momente. Durerea trecutului o bântuia și probabil că avea să o facă și în viitor. Îi era greu să se gândească la faptul că existența sa curmase o altă viața. Știa că, dacă nu ar fi adus-o pe lume, mama ei încă ar fi trăit. Era nespus de dureros ca de Crăciun, când oamenii simțeau bucuria și pacea sărbătorilor, să-și aniverseze nașterea și să comemoreze, în același timp, moartea mamei.

Tatăl nu se implicase niciodată în creșterea ei, prin urmare, suferința de a nu avea un părinte fusese dublată de durerea necunoașterii celuilalt. Încercase să-l caute, însă neștiind mare lucru despre el, nu reușise să facă niciun progres, așa că îl îngropase undeva în sufletul ei, alături de mamă.

Luna rămăsese astfel să locuiască cu bunica maternă, o femeie în vârstă și posacă, ce prin atitudinea ei distantă nu o făcea decât să se simtă vinovată că exista, vinovată că-i ucisese fiica.”