Am tras dulapurile de-a lungul patului meu, lipit de perete, mi-am facut noapte (ziua) si zi (noaptea), practic eram singur in camera mea, am tras perdeaua unde lipsea unicul “perete” care ar fi facut legatura cu restul camerei. Era deprimant acolo, in obsciaga, iar Chisinaul era altfel, era frumos, respingator si atragator in acelasi timp, si foarte verde, verde ca steagul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenesti, verde-rosu-verde: asa era Chisinaul in vara lui ’89. Plin de copaci si flori si cladiri inalte si femei frumoase peste tot, parcuri, lacuri, blocuri foarte diferite, un oras numai bun pentru plimbari, o senzatie pe care n-o mai traisem nici macar in calatoriile prin marile orase ale U.R.S.S. – imi era dor de casa, de parinti, bunici, prieteni, de ciine si motan si mai ales de fratele mai mic, dar imi placea unde sint, vroiam acasa, insa incepea sa-mi placa si parca vroiam sa si ramin.